Regimul general al tehnicilor de protecţie
Monitorizarea poluarii http://www.youtube.com/watch?v=R0KHiPEsXoA
http://www.ucdc.ro/ Prevenirea, limitarea şi controlul efectelor negative ale activităţilor umane asupra mediului au impus dezvoltarea specifică a unor tehnici administrative clasice şi apariţia altora noi, speciale, în frunte cu un sistem de avize, acorduri şi autorizaţii, care să determine în ce măsură poluarea este admisă ori interzisă.
Reglementările tehnice operează de altfel prin excelenţă prin edictarea de norme de mediu. Acestea pot fi de patru tipuri:
– norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de poluare în mediile receptoare: aer, apă, sol. Normele de calitate pot varia după utilizarea mediului dat. Ele pot acoperi zone geografice determinate (naţionale, regionale ori locale), după cum o normă de calitate a apei poate să se aplice unui întreg curs de apă ori numai unei părţi a acestuia;
– norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de poluanţi care pot fi degajaţi de o sursă dată (o uzină, de pildă). Aceste norme stabilesc obligaţii de rezultat, lăsând poluatorului libertatea de alegere a mijloacelor pentru a se conforma exigenţelor date; emisiile de substanţe poluante pot fi măsurate pe unitatea de timp ori în cursul unei operaţiuni date; ca regulă, normele de emisie se aplică instalaţiilor fixe şi surselor mobile de poluare plasate în categoria vizată de normele de produs;
– norme de procedeu, care enunţă un anumit număr de specificaţii cărora trebuie să le corespundă instalaţiile fixe; acestea stabilesc obligaţii de mijloc şi nu lasă poluatorului libera alegere a tehnicilor prin care înţelege să reducă emisiile;
– norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru produsele toxice sau limitele la emisiile poluante pe care acest produs poate să le degajeze în cursul utilizării sale.
Norme tehnice pot să fie prevăzute şi de codurile de bună conduită stabilite de către organismele profesionale ori altele în afară chiar a normelor obligatorii impuse de către autorităţi. Aşa de pildă, la nivel internaţional, ISO (International Standards Organisation), organizaţie neguvernamentală, a elaborat şi standarde de mediu. În special seria de norme ISO-14000 priveşte gestiunea mediului şi prevede auditul de mediu, urmărirea produselor în cadrul strategiilor existente şi acordarea unei mărci ecologice.
http://www.youtube.com/watch?v=TwM9_3thvss&feature=related
Interdicţii
Un instrument mai energic decât normele tehnice îl constituie stabilirea de interdicţii şi limitări atunci când o activitate, un produs ori un procedeu prezintă riscul de a cauza un prejudiciu mediului. Dacă probabilitatea realizării riscului este prea ridicată, se poate merge până la interzicerea produsului sau a procedeului. Din această perspectivă se instituie numeroase şi diverse restricţii, variabile după numeroase criterii. Unul dintre tipurile cel mai larg utilizate constă în desemnarea produselor, procedeelor ori activităţilor supuse restricţiilor ori interzise prin înscrierea lor pe o listă.
Instituirea de zone de protecţie
Instituirea de zone de protecţie în diverse scopuri (iniţial sanitare, iar apoi de diversificare) permite repartizarea activităţilor periculoase pentru mediu în vederea limitării potenţialelor daune. La origine, zonarea urmărea protejarea zonelor şi cartierelor rezidenţiale private prin interzicerea constituirii aici a instalaţiilor industriale. În prezent, această operaţiune, efectuată mai ales prin intermediul planurilor de ocupare a solului, urmăreşte atingerea unor obiective de protecţie bine determinate. În raport cu destinaţia conferită, fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, odată un plan de zonare pentru zone terestre şi acvatice stabilit şi aprobat de către autorităţile competente, el devine obligatoriu, eventualele derogări fiind posibile numai pe calea procedurilor speciale. De altfel, clasificarea utilizării solului prescrise în acest mod este prezumată ca aplicabilă până la expirarea planului. Datorită acestei tehnici, zone importante din punct de vedere ecologic pot fi afectate unor folosinţe care să ţină seama de cerinţele protecţiei mediului.
Autorizarea prealabilă a activităţilor cu impact asupra mediului
Una dintre tehnicile moderne folosite în mod curent pentru a preveni sau a limita vătămările aduse mediului constă în obligaţia de a obţine o autorizaţie specială prealabilă pentru desfăşurarea anumitor activităţi sau pentru utilizarea produselor şi serviciilor care prezintă un risc din punct de vedere ecologic. Pe această cale, autorităţile publice, ca purtătoare ale interesului general de protecţie a mediului, verifică îndeplinirea prealabilă a anumitor condiţii de amplasare, stabilesc o serie de parametri tehnico-tehnologici de funcţionare, instituie un control asupra activităţii şi respectării normelor vizând protecţia mediului.
Sunt supuse autorizării toate activităţile potenţial periculoase pentru mediu, indiferent de titularul lor (persoane fizice, persoane juridice cu sau fără scop lucrativ); sunt, de regulă, exceptate proiectele organismelor publice şi, în special, instalaţiile militare. De pildă, Directiva CE 85/337 privind evaluarea impactului asupra mediului se aplică proiectelor publice şi private, în afară de cele relative la apărarea naţională.
Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecţia mediului în România
Instrumentul cel mai uzitat pentru aceasta îl reprezintă autorizarea administrativă (lato-sensu) prealabilă a unui proiect, plan, program sau activitate specifică, cu posibile efecte ecologice negative semnificative. Nu e posibilă şi nu există, aşadar, o interdicţie absolută a poluării şi nicio protecţie deplină a intereselor ecologice, prin intermediul autorizaţiilor realizându-se numai un anumit echilibru între aceste cerinţe esenţiale.
După criteriul genului proxim – actele, autorizaţiile administrative clasice – şi în exprimarea diferenţei specifice – legată de protecţia mediului, acestea se definesc printr-o procedură generală de emitere, caracterizată prin patru etape principale: solicitarea autorizaţiei, instrumentarea cererii, decizia şi monitorizarea condiţiilor de autorizare, marcate major de particularităţile obiectivului urmărit şi consecinţele pe care le generează.
Noţiunea şi caracteristicile actelor de reglementare (autorizaţiilor, acordurilor şi avizelor) de mediu
Tributară utilizării limbii engleze în procesul de receptare a Acquis-ului comunitar de mediu, legislaţia românească a optat pentru denumirea generică de „acte de reglementare” (to regulate), pentru autorizaţiile, acordurile şi avizele de mediu, iar Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului a preferat o definiţie prin enumerare a acestora, şi nu o prezentare sintetică a respectivei noţiuni.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, autorităţile competente în domeniu, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit (mai corect, eliberează), după caz, trei categorii de acte de reglementare: avize de mediu, acorduri şi autorizaţii/autorizaţii integrate de mediu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu