Evaluarea impactului asupra mediului

Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument procedural de prevenire a vătămărilor mediului, prealabil şi indispensabil eliberării autorizaţiilor, care s-a generalizat practic în toate drepturile naţionale, după apariţia sa în SUA prin National Environmental Policy Act (NEPA) din 1969 şi cunoaşte importante dezvoltări în legislaţiile naţionale, dreptul comunitar şi dreptul internaţional al mediului.

            Pe conţinut, este vorba de un document cu caracter ştiinţific, care analizează şi evaluează efectele, presupuse sau manifeste ale unei activităţi date asupra mediului şi care permite, astfel, autorităţilor publice care decid şi publicului care este consultant, să hotărască autorizarea sau nu, a respectivei activităţi, în cunoştinţă de cauză. În concepţia Convenţiei de la Espoo, evaluarea impactului asupra mediului (definită ca o procedură naţională având drept scop evaluarea impactului probabil asupra mediului al unei activităţi propuse, potrivit art. 1 „Definiţii”) reprezintă un „instrument necesar în vederea îmbunătăţirii calităţii informaţiilor furnizate factorilor de decizie şi permiţând acestora să ia decizii raţionale din punct de vedere al mediului, concentrate pe limitarea pe cît posibil a impactului negativ semnificativ al activităţilor” (Preambul, considerentul 7).

            Reglementarea românească (definiţiile aferente şi art. 21 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, cu reglementările subsecvente) se circumscrie unei asemenea caracterizări. Pe lângă procedura de realizare şi rolul conferit, regimul său juridic este definit şi prin aceea că studiul de impact este realizat de persoane fizice sau juridice independente (de titularul planului, programului, proiectului sau al activităţii care suportă însă cheltuielile aferente elaborării), atestate de autoritatea competentă pentru protecţia mediului.

            În planul responsabilităţii aferente şi în strânsă legătură cu o asemenea situaţie, răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor puse la dispoziţia autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi a publicului revine titularului (planului, programului, proiectului sau activităţii), iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor de evaluare aparţine autorului acestora [art. 21 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005].

            Dintr-o altă perspectivă, cea privind răspunderea faţă de terţi, dacă o pagubă survine ulterior, prin faptul proiectului sau activităţii, care are consecinţe ecologice neprevăzute în studiul de impact, titularul acestora angajează răspunderea civilă, în condiţiile regimului special în materie, indiferent care ar fi, în realitate, conţinutul însăşi al evaluării. Previziunile studiului nu exonerează, în niciun caz, pe solicitant de răspunderea sa viitoare.

            Referitor la răspunderea faţă de administraţie, aceasta s-ar putea pune numai în situaţia unei evaluări de mediu intenţionat eronate şi care ar fi indus în eroare autoritatea de mediu. Aceasta ar putea angaja răspunderea civilă a solicitantului, dar ar fi foarte dificil de probat prejudiciul suportat de autorităţile administrative. Mai degrabă, într-o atare situaţie s-ar ridica problema răspunderii penale a celor vinovaţi (în privinţa elaborării proiectului).

            Persoana (fizică sau juridică) atestată, care a efectuat lucrările de evaluare, nu răspunde, în privinţa conţinutului studiului, decât faţă de solicitant; administraţia ori terţii nu pot să se întoarcă astfel împotriva executantului, ci numai asupra titularului activităţii.

            Deşi există tendinţa de a se reduce evaluarea impactului asupra mediului la un simplu element al unei proceduri speciale, rolul său rămâne mult mai complex, fără a constitui însă un act administrativ special, de sine stătător .

            Calificată, în termeni clasici, drept o operaţiune procedurală prealabilă (o expertiză ştiinţifică), evaluarea de mediu (concretizată prin studiul de impact, amplu reglementat la nivel naţional, internaţional şi comunitar, fiind considerat o regulă de formă, special protejată) prezintă un grad ridicat de „juridicitate”, prin faptul că, elementele sale pot fi contestate şi deci pot genera un contencios. Astfel, procedura de realizare a sa este supusă controlului şi contestării de către administraţie, publicul interesat şi judecător, acesta din urmă putând dispune anularea studiului pentru lipsa publicităţii, a consultării publicului ori a insuficienţei sale (cu ocazia controlului jurisdicţional al actului final al procedurii de reglementare, avizul, acordul sau autorizaţia). Lipsa, neregularitatea ori ilegalitatea evaluării de mediu constituie un viciu de procedură care antrenează anularea actului de reglementare atacat. Verificarea conţinutului studiului de către magistrat se face în sensul analizei dacă acesta cuprinde elementele minimale cerute de reglementările în materie; documentul care apare suficient de serios şi de circumstanţiat este legal; dimpotrivă, un studiu sumar ori imprecis, care cuprinde erori ori contradicţii va antrena ilegalitatea autorizării acordate, pentru viciu grav de procedură.

            Absenţa studiului de impact, de pildă, poate constitui un motiv de suspendare a actului de reglementare, şi o cauză de nulitate absolută a actului de reglementare emis fără existenţa acestuia.

            În Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) s-a decis că, în condiţiile Directivei nr. 85/337/CEE evaluarea incidenţelor asupra mediului ale anumitor proiecte publice sau private trebuie să fie realizată înainte de acordarea autorizaţiei; în cadrul procedurii de autorizare în mai multe etape, această evaluare trebuie, în principiu, să fie efectuată cât mai curând posibil a se identifica şi evalua toate efectele pe care proiectul este susceptibil să le aibă asupra mediului; autorităţile competente sunt obligate să ia toate măsurile – generale ori particulare – în scopul de a remedia omisiunea de evaluare a incidenţelor asupra mediului ale unui proiect, prevăzându-se posibilitatea de a retrage ori de a suspenda o autorizaţie deja acordată, în scopul de a se efectua evaluarea de mediu, ori, cu titlul alternativ, dacă particularul consimte, posibilitatea pentru acesta din urmă să reclame repararea prejudiciului suferit.

            În context transfrontieră, se prevăd reguli, precum: obligativitatea evaluării impactului asupra mediului înainte de luarea deciziei de a autoriza o activitate cu impact transfrontieră negativ semnificativ asupra mediului, efectuarea acesteia cel puţin în stadiul de proiect al activităţii propuse, asigurarea posibilităţii informării şi participării publicului la procedurile adecvate de evaluare a impactului asupra mediului, dreptul statului de a adopta măsuri mai restrictive în plan intern, decât cele asumate prin Convenţia de la Espoo.