Legislaţia românească în vigoare stabileşte, cu unele imperfecţiuni, o serie de categorii distincte de acte de reglementare (autorizaţii, acorduri, avize), conform unor criterii mai mult sau mai puţin precise şi supuse unor reguli specifice.
1. Avizele de mediu
Avizul de mediu pentru planuri şi programe, avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, avizul de mediu pentru produsele de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice şi avizul Natura 2000– indiferent de denumire, reprezintă, ca natură juridică, avize conforme a căror solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea/emiterea/aprobarea ş.a. documentelor cărora li se adresează şi faţă de care certifică integrarea considerentelor privind protecţia mediului. Funcţia lor esenţială este aceea de a asigura receptarea exigenţelor ecologice în acte administrative, politico-juridice ş.a. care pot sau au un impact semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este de altă natură. Aceste cerinţe ale avizului reprezintă o condiţie de legalitate a însuşi actului ce urmează a se emite, neîndeplinirea lor atrăgând nulitatea absolută a acestuia. Neconstituind acte administrative (de mediu) de sine stătătoare, ci doar operaţiuni tehnico-juridice deosebit de importante, avizele nu pot fi contestate în justiţie decât odată cu actul pe care îl condiţionează.
2. Acordul de mediu
Are o poziţie intermediară, între avize şi autorizaţii, cu un profil juridic specific, datorită scopului urmărit şi regimului juridic aplicabil. Astfel, potrivit legii-cadru (art. 11) acesta este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care pot avea impact asupra mediului, iar pentru obţinerea sa, în cazul proiectelor publice sau private care pot avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor este necesară evaluarea impactului asupra mediului. O altă caracteristică a acordului de mediu este acea că, spre deosebire de autorizaţia de mediu şi ca o consecinţă a naturii sale juridice, se emite în paralel cu celelalte „acte de reglementare” (mai corect alte acte administrative) emise de autorităţile competente, potrivit legii [art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005], astfel că efectul juridic al documentului supus acordului este rezultatul manifestării de voinţă al mai multor organe (autorităţi), inclusiv al celei de mediu.
Totuşi, se cuvine menţionat faptul că, după eliberarea acordului de mediu şi în conexiunea prealabilă cu acesta se emit şi alte acte administrative, precum: autorizaţia de construire sau avize ori acorduri cerute pentru diverse alte domenii, în condiţiile legii.
3. Autorizaţia de mediu
Autorizaţia de mediu, lato sensu, este considerată ca fiind actul administrativ în baza căruia se pot desfăşura, în mod legal, activităţile existente şi începe activităţile noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului. În sens administrativ, autorizaţiile de mediu sunt autorizaţii libere, acte administrative individuale, care stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate pentru subiectul căruia i se adresează. Activităţile supuse astfel autorizării sunt determinate prin sistemul listei. Referitor la stabilirea consecinţelor asupra mediului, pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, în cazul activităţilor existente, care nu sunt conforme cu normele şi reglementările în vigoare, este necesară efectuarea bilanţului de mediu (apreciată prin decizia autorităţii competente), urmat de programul pentru conformare (negociat cu titularul activităţii), iar în cazul activităţilor noi se impune evaluarea impactului de mediu.
În dreptul comunitar, potrivit art. 1 parag. 2 al Directivei nr. 337/85/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea incidentelor anumitor proiecte publice sau private asupra mediului, autorizaţie înseamnă „decizia autorităţii sau autorităţilor competente care naşte dreptul beneficiarului obiectivului de a realiza proiectul”, iar în termenii art. 1 parag. 2 „Statele membre vor lua măsurile necesare pentru ca, înainte de obţinerea autorizaţiei, proiectele susceptibile de a avea efecte semnificative asupra mediului, mai ales în privinţa naturii lor, a dimensiunilor sau a localizării, să fie supuse unei evaluări a incidenţelor”. Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) „aceasta (autorizaţia) rămâne o noţiune comunitară care ţine exclusiv de dreptul comunitar” (CJCE, cauza Diane Barker c/London Borough of Bromley, nr. C-290/03, hotărârea din 4 mai 2006).
Autorizaţiile de mediu se pot grupa, în funcţie de criteriul folosit, în mai multe categorii. Clasificarea principală este cea care le distinge în funcţie de activitatea pe care o „reglementează”; din acest punct de vedere avem, pe de o parte, autorizaţiile care permit realizarea de activităţi care, în mod direct ori indirect, presupun contaminarea sau deversarea asupra unei resurse naturale, iar pe de alta, autorizaţiile care permit efectuarea de activităţi care, în plus, este posibil sau au efectiv un impact (semnificativ) asupra mediului. Diferenţa dintre cele două categorii este semnificativă, deopotrivă în privinţa poluării şi cea a regimului juridic aplicabil. Astfel, în plan concret, în timp ce în cazul permiselor de deversare ceea ce se autorizează este impactul asupra mediului şi nu activitatea care îl produce, permisele de activităţi cu impact asupra mediului autorizează activităţile care produc acest impact şi nu impactul însuşi.
În fapt, evaluând activitatea în funcţie de efectele pe care le produce şi care trebuie să fie în conformitate cu normele care o reglementează, se va avea în vedere, în mod logic, impactul respectivei activităţi. Deci, în esenţă, aceste autorizaţii presupun un control asupra cauzelor impactului ecologic, în timp ce cele din prima categorie iau în consideraţie doar caracteristicile şi condiţiile impactului. Din această perspectivă, este vorba de un control în privinţa cauzei şi a tuturor consecinţelor asupra mediului pe care activitatea respectivă le are, iar primul tip de autorizaţii se referă la un control privind efectele şi anumite surse de contaminare, fără a se ţine seama sau să se analizeze toate formele de impact pe care activitatea îl are sau îl produce.
Diferenţa dintre cele două categorii de autorizaţii se manifestă, mai ales, în privinţa procedurii de acordare a lor.
În cazul autorizaţiilor de deversare sau poluare, procedura are ca obiectiv acordarea acestor autorizaţii, drept pentru care demersul procedural se realizează prin aprecierea condiţiilor în care deversarea sau contaminarea se vor produce. Dimpotrivă, în situaţia celorlalte autorizaţii, cele vizând activităţi sau executarea de proiecte, se analizează nu numai problemele ecologice (impactul asupra mediului al proiectului), ci şi proiectul însuşi.
Din această perspectivă, sunt autorizaţii propriu-zise de mediu cele din prima categorie, care autorizează desfăşurare de activităţi ce, în mod direct sau indirect, presupun un impact asupra mediului, deoarece este vorba de activităţi poluante (deversarea/emisiunea de substanţe, energie, gaze în atmosferă, sol sau apă).
În schimb, se poate considera că cele din a doua categorie sunt, în sens impropriu, denumite autorizaţii de mediu, întrucât ele permit exercitarea unei activităţi, dar au avut în vedere, între altele, impactul ecologic al acesteia şi au inclus, pe lângă alte condiţii, şi pe cele necesare pentru a evita sau reduce impactul asupra mediului.
În orice caz, este de subliniat faptul că, în plan general, regimul şi natura autorizaţiilor de mediu evoluează, după unii autori, spre situaţia concesiunilor, dar cu o importantă precizare. Particularităţile obiectivului protecţiei mediului ridică o problemă deosebită din perspectiva celor două instituţii juridice tradiţionale ale dreptului administrativ: autorizaţia sau licenţa presupun ca titularul lor să fi avut un drept anterior (aşadar, dreptul de a polua!), preexistent, iar concesiunea nu (ceea ce ar răspunde mai bine exigenţelor ecologice).
În fine, se cuvine menţionat faptul că, indiferent de întinderea exactă a condiţiilor pe care autoritatea publică le impune solicitantului, autorizaţia este întotdeauna eliberată „sub rezerva drepturilor terţilor”. Aceasta înseamnă că ea nu conferă un drept de a vătăma mediul (a polua, a distruge) şi, cel puţin teoretic, terţii victime au posibilitatea să-şi valorifice drepturile lor împotriva titularului actelor de reglementare, chiar dacă acesta respectă, în mod scrupulos, condiţiile stabilite.
Ca specie a primei, autorizaţia integrată de mediu se aplică în cazul activităţilor supuse regimului stabilit prin Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; ea cuprinde condiţii şi detalii cu privire la măsurile adoptate pentru protecţia aerului, apei şi solului [art. 41 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005].
Spre deosebire de acordul de mediu, autorizaţiile de mediu au un caracter de sinteză, în sensul că se emit după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii, după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii şi exprimă cerinţele definitorii pentru cazul respectiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu