Evaluarea impactului asupra mediului

Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument procedural de prevenire a vătămărilor mediului, prealabil şi indispensabil eliberării autorizaţiilor, care s-a generalizat practic în toate drepturile naţionale, după apariţia sa în SUA prin National Environmental Policy Act (NEPA) din 1969 şi cunoaşte importante dezvoltări în legislaţiile naţionale, dreptul comunitar şi dreptul internaţional al mediului.

            Pe conţinut, este vorba de un document cu caracter ştiinţific, care analizează şi evaluează efectele, presupuse sau manifeste ale unei activităţi date asupra mediului şi care permite, astfel, autorităţilor publice care decid şi publicului care este consultant, să hotărască autorizarea sau nu, a respectivei activităţi, în cunoştinţă de cauză. În concepţia Convenţiei de la Espoo, evaluarea impactului asupra mediului (definită ca o procedură naţională având drept scop evaluarea impactului probabil asupra mediului al unei activităţi propuse, potrivit art. 1 „Definiţii”) reprezintă un „instrument necesar în vederea îmbunătăţirii calităţii informaţiilor furnizate factorilor de decizie şi permiţând acestora să ia decizii raţionale din punct de vedere al mediului, concentrate pe limitarea pe cît posibil a impactului negativ semnificativ al activităţilor” (Preambul, considerentul 7).

            Reglementarea românească (definiţiile aferente şi art. 21 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, cu reglementările subsecvente) se circumscrie unei asemenea caracterizări. Pe lângă procedura de realizare şi rolul conferit, regimul său juridic este definit şi prin aceea că studiul de impact este realizat de persoane fizice sau juridice independente (de titularul planului, programului, proiectului sau al activităţii care suportă însă cheltuielile aferente elaborării), atestate de autoritatea competentă pentru protecţia mediului.

            În planul responsabilităţii aferente şi în strânsă legătură cu o asemenea situaţie, răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor puse la dispoziţia autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi a publicului revine titularului (planului, programului, proiectului sau activităţii), iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor de evaluare aparţine autorului acestora [art. 21 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005].

            Dintr-o altă perspectivă, cea privind răspunderea faţă de terţi, dacă o pagubă survine ulterior, prin faptul proiectului sau activităţii, care are consecinţe ecologice neprevăzute în studiul de impact, titularul acestora angajează răspunderea civilă, în condiţiile regimului special în materie, indiferent care ar fi, în realitate, conţinutul însăşi al evaluării. Previziunile studiului nu exonerează, în niciun caz, pe solicitant de răspunderea sa viitoare.

            Referitor la răspunderea faţă de administraţie, aceasta s-ar putea pune numai în situaţia unei evaluări de mediu intenţionat eronate şi care ar fi indus în eroare autoritatea de mediu. Aceasta ar putea angaja răspunderea civilă a solicitantului, dar ar fi foarte dificil de probat prejudiciul suportat de autorităţile administrative. Mai degrabă, într-o atare situaţie s-ar ridica problema răspunderii penale a celor vinovaţi (în privinţa elaborării proiectului).

            Persoana (fizică sau juridică) atestată, care a efectuat lucrările de evaluare, nu răspunde, în privinţa conţinutului studiului, decât faţă de solicitant; administraţia ori terţii nu pot să se întoarcă astfel împotriva executantului, ci numai asupra titularului activităţii.

            Deşi există tendinţa de a se reduce evaluarea impactului asupra mediului la un simplu element al unei proceduri speciale, rolul său rămâne mult mai complex, fără a constitui însă un act administrativ special, de sine stătător .

            Calificată, în termeni clasici, drept o operaţiune procedurală prealabilă (o expertiză ştiinţifică), evaluarea de mediu (concretizată prin studiul de impact, amplu reglementat la nivel naţional, internaţional şi comunitar, fiind considerat o regulă de formă, special protejată) prezintă un grad ridicat de „juridicitate”, prin faptul că, elementele sale pot fi contestate şi deci pot genera un contencios. Astfel, procedura de realizare a sa este supusă controlului şi contestării de către administraţie, publicul interesat şi judecător, acesta din urmă putând dispune anularea studiului pentru lipsa publicităţii, a consultării publicului ori a insuficienţei sale (cu ocazia controlului jurisdicţional al actului final al procedurii de reglementare, avizul, acordul sau autorizaţia). Lipsa, neregularitatea ori ilegalitatea evaluării de mediu constituie un viciu de procedură care antrenează anularea actului de reglementare atacat. Verificarea conţinutului studiului de către magistrat se face în sensul analizei dacă acesta cuprinde elementele minimale cerute de reglementările în materie; documentul care apare suficient de serios şi de circumstanţiat este legal; dimpotrivă, un studiu sumar ori imprecis, care cuprinde erori ori contradicţii va antrena ilegalitatea autorizării acordate, pentru viciu grav de procedură.

            Absenţa studiului de impact, de pildă, poate constitui un motiv de suspendare a actului de reglementare, şi o cauză de nulitate absolută a actului de reglementare emis fără existenţa acestuia.

            În Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) s-a decis că, în condiţiile Directivei nr. 85/337/CEE evaluarea incidenţelor asupra mediului ale anumitor proiecte publice sau private trebuie să fie realizată înainte de acordarea autorizaţiei; în cadrul procedurii de autorizare în mai multe etape, această evaluare trebuie, în principiu, să fie efectuată cât mai curând posibil a se identifica şi evalua toate efectele pe care proiectul este susceptibil să le aibă asupra mediului; autorităţile competente sunt obligate să ia toate măsurile – generale ori particulare – în scopul de a remedia omisiunea de evaluare a incidenţelor asupra mediului ale unui proiect, prevăzându-se posibilitatea de a retrage ori de a suspenda o autorizaţie deja acordată, în scopul de a se efectua evaluarea de mediu, ori, cu titlul alternativ, dacă particularul consimte, posibilitatea pentru acesta din urmă să reclame repararea prejudiciului suferit.

            În context transfrontieră, se prevăd reguli, precum: obligativitatea evaluării impactului asupra mediului înainte de luarea deciziei de a autoriza o activitate cu impact transfrontieră negativ semnificativ asupra mediului, efectuarea acesteia cel puţin în stadiul de proiect al activităţii propuse, asigurarea posibilităţii informării şi participării publicului la procedurile adecvate de evaluare a impactului asupra mediului, dreptul statului de a adopta măsuri mai restrictive în plan intern, decât cele asumate prin Convenţia de la Espoo.

Categorii de acte de reglementare

Legislaţia românească în vigoare stabileşte, cu unele imperfecţiuni, o serie de categorii distincte de acte de reglementare (autorizaţii, acorduri, avize), conform unor criterii mai mult sau mai puţin precise şi supuse unor reguli specifice.

           

            1. Avizele de mediu

Avizul de mediu pentru planuri şi programe, avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, avizul de mediu pentru produsele de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice şi avizul Natura 2000– indiferent de denumire, reprezintă, ca natură juridică, avize conforme a căror solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea/emiterea/aprobarea ş.a. documentelor cărora li se adresează şi faţă de care certifică integrarea considerentelor privind protecţia mediului. Funcţia lor esenţială este aceea de a asigura receptarea exigenţelor ecologice în acte administrative, politico-juridice ş.a. care pot sau au un impact semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este de altă natură. Aceste cerinţe ale avizului reprezintă o condiţie de legalitate a însuşi actului ce urmează a se emite, neîndeplinirea lor atrăgând nulitatea absolută a acestuia. Neconstituind acte administrative (de mediu) de sine stătătoare, ci doar operaţiuni tehnico-juridice deosebit de importante, avizele nu pot fi contestate în justiţie decât odată cu actul pe care îl condiţionează.

            2. Acordul de mediu

Are o poziţie intermediară, între avize şi autorizaţii, cu un profil juridic specific, datorită scopului urmărit şi regimului juridic aplicabil. Astfel, potrivit legii-cadru (art.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           11) acesta este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care pot avea impact asupra mediului, iar pentru obţinerea sa, în cazul proiectelor publice sau private care pot avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor este necesară evaluarea impactului asupra mediului. O altă caracteristică a acordului de mediu este acea că, spre deosebire de                                                                                                                                                                                                                                                                autorizaţia de mediu şi ca o consecinţă a naturii sale juridice, se emite în paralel cu celelalte „acte de reglementare” (mai corect alte acte administrative) emise de autorităţile competente, potrivit legii [art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005], astfel că efectul juridic al documentului supus acordului este rezultatul manifestării de voinţă al mai multor organe (autorităţi), inclusiv al celei de mediu.

            Totuşi, se cuvine menţionat faptul că, după eliberarea acordului de mediu şi în conexiunea prealabilă cu acesta se emit şi alte acte administrative, precum: autorizaţia de construire sau avize ori acorduri cerute pentru diverse alte domenii, în condiţiile legii.

            3. Autorizaţia de mediu

 Autorizaţia de mediu, lato sensu, este considerată ca fiind actul administrativ în baza căruia se pot desfăşura, în mod legal, activităţile existente şi începe activităţile noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului. În sens administrativ, autorizaţiile de mediu sunt autorizaţii libere, acte administrative individuale, care stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate pentru subiectul căruia i se adresează. Activităţile supuse astfel autorizării sunt determinate prin sistemul listei. Referitor la stabilirea consecinţelor asupra mediului, pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, în cazul activităţilor existente, care nu sunt conforme cu normele şi reglementările în vigoare, este necesară efectuarea bilanţului de mediu (apreciată prin decizia autorităţii competente), urmat de programul pentru conformare (negociat cu titularul activităţii), iar în cazul activităţilor noi se impune evaluarea impactului de mediu.

            În dreptul comunitar, potrivit art. 1 parag. 2 al Directivei nr. 337/85/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea incidentelor anumitor proiecte publice sau private asupra mediului, autorizaţie înseamnă „decizia autorităţii sau autorităţilor competente care naşte dreptul beneficiarului obiectivului de a realiza proiectul”, iar în termenii art. 1 parag. 2 „Statele membre vor lua măsurile necesare pentru ca, înainte de obţinerea autorizaţiei, proiectele susceptibile de a avea efecte semnificative asupra mediului, mai ales în privinţa naturii lor, a dimensiunilor sau a localizării, să fie supuse unei evaluări a incidenţelor”. Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) „aceasta (autorizaţia) rămâne o noţiune comunitară care ţine exclusiv de dreptul comunitar” (CJCE, cauza Diane Barker c/London Borough of Bromley, nr. C-290/03, hotărârea din 4 mai 2006).

            Autorizaţiile de mediu se pot grupa, în funcţie de criteriul folosit, în mai multe categorii. Clasificarea principală este cea care le distinge în funcţie de activitatea pe care o „reglementează”; din acest punct de vedere avem, pe de o parte, autorizaţiile care permit realizarea de activităţi care, în mod direct ori indirect, presupun contaminarea sau deversarea asupra unei resurse naturale, iar pe de alta, autorizaţiile care permit efectuarea de activităţi care, în plus, este posibil sau au efectiv un impact (semnificativ) asupra mediului. Diferenţa dintre cele două categorii este semnificativă, deopotrivă în privinţa poluării şi cea a regimului juridic aplicabil. Astfel, în plan concret, în timp ce în cazul permiselor de deversare ceea ce se autorizează este impactul asupra mediului şi nu activitatea care îl produce, permisele de activităţi cu impact asupra mediului autorizează activităţile care produc acest impact şi nu impactul însuşi.

            În fapt, evaluând activitatea în funcţie de efectele pe care le produce şi care trebuie să fie în conformitate cu normele care o reglementează, se va avea în vedere, în mod logic, impactul respectivei activităţi. Deci, în esenţă, aceste autorizaţii presupun un control asupra cauzelor impactului ecologic, în timp ce cele din prima categorie iau în consideraţie doar caracteristicile şi condiţiile impactului. Din această perspectivă, este vorba de un control în privinţa cauzei şi a tuturor consecinţelor asupra mediului pe care activitatea respectivă le are, iar primul tip de autorizaţii se referă la un control privind efectele şi anumite surse de contaminare, fără a se ţine seama sau să se analizeze toate formele de impact pe care activitatea îl are sau îl produce.

            Diferenţa dintre cele două categorii de autorizaţii se manifestă, mai ales, în privinţa procedurii de acordare a lor.

            În cazul autorizaţiilor de deversare sau poluare, procedura are ca obiectiv acordarea acestor autorizaţii, drept pentru care demersul procedural se realizează prin aprecierea condiţiilor în care deversarea sau contaminarea se vor produce. Dimpotrivă, în situaţia celorlalte autorizaţii, cele vizând activităţi sau executarea de proiecte, se analizează nu numai problemele ecologice (impactul asupra mediului al proiectului), ci şi proiectul însuşi.

            Din această perspectivă, sunt autorizaţii propriu-zise de mediu cele din prima categorie, care autorizează desfăşurare de activităţi ce, în mod direct sau indirect, presupun un impact asupra mediului, deoarece este vorba de activităţi poluante (deversarea/emisiunea de substanţe, energie, gaze în atmosferă, sol sau apă).

            În schimb, se poate considera că cele din a doua categorie sunt, în sens impropriu, denumite autorizaţii de mediu, întrucât ele permit exercitarea unei activităţi, dar au avut în vedere, între altele, impactul ecologic al acesteia şi au inclus, pe lângă alte condiţii, şi pe cele necesare pentru a evita sau reduce impactul asupra mediului.

            În orice caz, este de subliniat faptul că, în plan general, regimul şi natura autorizaţiilor de mediu evoluează, după unii autori, spre situaţia concesiunilor, dar cu o importantă precizare. Particularităţile obiectivului protecţiei mediului ridică o problemă deosebită din perspectiva celor două instituţii juridice tradiţionale ale dreptului administrativ: autorizaţia sau licenţa presupun ca titularul lor să fi avut un drept anterior (aşadar, dreptul de a polua!), preexistent, iar concesiunea nu (ceea ce ar răspunde mai bine exigenţelor ecologice).

            În fine, se cuvine menţionat faptul că, indiferent de întinderea exactă a condiţiilor pe care autoritatea publică le impune solicitantului, autorizaţia este întotdeauna eliberată „sub rezerva drepturilor terţilor”. Aceasta înseamnă că ea nu conferă un drept de a vătăma mediul (a polua, a distruge) şi, cel puţin teoretic, terţii victime au posibilitatea să-şi valorifice drepturile lor împotriva titularului actelor de reglementare, chiar dacă acesta respectă, în mod scrupulos, condiţiile stabilite.

            Ca specie a primei, autorizaţia integrată de mediu se aplică în cazul activităţilor supuse regimului stabilit prin Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; ea cuprinde condiţii şi detalii cu privire la măsurile adoptate pentru protecţia aerului, apei şi solului [art. 4¹ alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005].

            Spre deosebire de acordul de mediu, autorizaţiile de mediu au un caracter de sinteză, în sensul că se emit după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii, după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii şi exprimă cerinţele definitorii pentru cazul respectiv.

           

Tehnici de protectie a mediului

                                 Regimul general al tehnicilor de protecţie

            Monitorizarea poluarii http://www.youtube.com/watch?v=R0KHiPEsXoA

            http://www.ucdc.ro/

            Prevenirea, limitarea şi controlul efectelor negative ale activităţilor umane asupra mediului au impus dezvoltarea specifică a unor tehnici administrative clasice şi apariţia altora noi, speciale, în frunte cu un sistem de avize, acorduri şi autorizaţii, care să determine în ce măsură poluarea este admisă ori interzisă.

Reglementările tehnice operează de altfel prin excelenţă prin edictarea de norme de mediu. Acestea pot fi de patru tipuri:

– norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de poluare în mediile receptoare: aer, apă, sol. Normele de calitate pot varia după utilizarea mediului dat. Ele pot acoperi zone geografice determinate (naţionale, regionale ori locale), după cum o normă de calitate a apei poate să se aplice unui întreg curs de apă ori numai unei părţi a acestuia;

– norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de poluanţi care pot fi degajaţi de o sursă dată (o uzină, de pildă). Aceste norme stabilesc obligaţii de rezultat, lăsând poluatorului libertatea de alegere a mijloacelor pentru a se conforma exigenţelor date; emisiile de substanţe poluante pot fi măsurate pe unitatea de timp ori în cursul unei operaţiuni date; ca regulă, normele de emisie se aplică instalaţiilor fixe şi surselor mobile de poluare plasate în categoria vizată de normele de produs;

– norme de procedeu, care enunţă un anumit număr de specificaţii cărora trebuie să le corespundă instalaţiile fixe; acestea stabilesc obligaţii de mijloc şi nu lasă poluatorului libera alegere a tehnicilor prin care înţelege să reducă emisiile;

– norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru produsele toxice sau limitele la emisiile poluante pe care acest produs poate să le degajeze în cursul utilizării sale.

Norme tehnice pot să fie prevăzute şi de codurile de bună conduită stabilite de către organismele profesionale ori altele în afară chiar a normelor obligatorii impuse de către autorităţi. Aşa de pildă, la nivel internaţional, ISO (International Standards Organisation), organizaţie neguvernamentală, a elaborat şi standarde de mediu. În special seria de norme ISO-14000 priveşte gestiunea mediului şi prevede auditul de mediu, urmărirea produselor în cadrul strategiilor existente şi acordarea unei mărci ecologice.

          http://www.youtube.com/watch?v=TwM9_3thvss&feature=related  

Interdicţii

Un instrument mai energic decât normele tehnice îl constituie stabilirea de interdicţii şi limitări atunci când o activitate, un produs ori un procedeu prezintă riscul de a cauza un prejudiciu mediului. Dacă probabilitatea realizării riscului este prea ridicată, se poate merge până la interzicerea produsului sau a procedeului. Din această perspectivă se instituie numeroase şi diverse restricţii, variabile după numeroase criterii. Unul dintre tipurile cel mai larg utilizate constă în desemnarea produselor, procedeelor ori activităţilor supuse restricţiilor ori interzise prin înscrierea lor pe o listă.

 Instituirea de zone de protecţie

Instituirea de zone de protecţie în diverse scopuri (iniţial sanitare, iar apoi de diversificare) permite repartizarea activităţilor periculoase pentru mediu în vederea limitării potenţialelor daune. La origine, zonarea urmărea protejarea zonelor şi cartierelor rezidenţiale private prin interzicerea constituirii aici a instalaţiilor industriale. În prezent, această operaţiune, efectuată mai ales prin intermediul planurilor de ocupare a solului, urmăreşte atingerea unor obiective de protecţie bine determinate. În raport cu destinaţia conferită, fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, odată un plan de zonare pentru zone terestre şi acvatice stabilit şi aprobat de către autorităţile competente, el devine obligatoriu, eventualele derogări fiind posibile numai pe calea procedurilor speciale. De altfel, clasificarea utilizării solului prescrise în acest mod este prezumată ca aplicabilă până la expirarea planului. Datorită acestei tehnici, zone importante din punct de vedere ecologic pot fi afectate unor folosinţe care să ţină seama de cerinţele protecţiei mediului.

            http://www.youtube.com/watch?v=UcWpkWBX04E&feature=related

            Autorizarea prealabilă a activităţilor cu impact asupra mediului

Una dintre tehnicile moderne folosite în mod curent pentru a preveni sau a limita vătămările aduse mediului constă în obligaţia de a obţine o autorizaţie specială prealabilă pentru desfăşurarea anumitor activităţi sau pentru utilizarea produselor şi serviciilor care prezintă un risc din punct de vedere ecologic. Pe această cale, autorităţile publice, ca purtătoare ale interesului general de protecţie a mediului, verifică îndeplinirea prea­la­bilă a anumitor condiţii de amplasare, stabilesc o serie de parametri tehnico-tehnologici de funcţionare, instituie un control asupra activităţii şi respectării normelor vizând protecţia mediului.

Sunt supuse autorizării toate activităţile potenţial periculoase pentru mediu, indiferent de titularul lor (persoane fizice, persoane juridice cu sau fără scop lucrativ); sunt, de regulă, exceptate proiectele organismelor publice şi, în special, instalaţiile militare. De pildă, Directiva CE 85/337 privind evaluarea impactului asupra mediului se aplică proiectelor publice şi private, în afară de cele relative la apărarea naţională.

Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecţia mediului în România

Instrumentul cel mai uzitat pentru aceasta îl reprezintă autorizarea administrativă (lato-sensu) prealabilă a unui proiect, plan, program sau activitate specifică, cu posibile efecte ecologice negative semnificative. Nu e posibilă şi nu există, aşadar, o interdicţie absolută a poluării şi nicio protecţie deplină a intereselor ecologice, prin intermediul autorizaţiilor realizându-se numai un anumit echilibru între aceste cerinţe esenţiale.

            După criteriul genului proxim – actele, autorizaţiile administrative clasice – şi în exprimarea diferenţei specifice – legată de protecţia mediului, acestea se definesc printr-o procedură generală de emitere, caracterizată prin patru etape principale: solicitarea autorizaţiei, instrumentarea cererii, decizia şi monitorizarea condiţiilor de autorizare, marcate major de particularităţile obiectivului urmărit şi consecinţele pe care le generează.

      Noţiunea şi caracteristicile actelor de reglementare (autorizaţiilor, acordurilor şi avizelor) de mediu

Tributară utilizării limbii engleze în procesul de receptare a Acquis-ului comunitar de mediu, legislaţia românească a optat pentru denumirea generică de „acte de reglementare” (to regulate), pentru autorizaţiile, acordurile şi avizele de mediu, iar Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului a preferat o definiţie prin enumerare a acestora, şi nu o prezentare sintetică a respectivei noţiuni.

            Potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, autorităţile competente în domeniu, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit (mai corect, eliberează), după caz, trei categorii de acte de reglementare: avize de mediu, acorduri şi autorizaţii/autorizaţii integrate de mediu.

Obligatii titularilor de activitatii care constituie surse de emisii poluante pentru atmosfera. Reglementarea procedurii specifice de autorizare

Emisiile poluante pot proveni din:

-          surse fixe;

-          surse mobile;

-          surse difuze.

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+IM-PRESS+20090309IPR51319+0+DOC+XML+V0//RO

Legea prevede că activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza acordului/autorizaţiei de mediu eliberată în urma abordării integrate a impactului asupra mediului conform reglementărilor legale în vigoare.

Acordul de mediu se emite cu respectarea următoarelor condiţii:

-          să fie prevăzute toate măsurile de prevenire a poluării aerului, inclusiv folosirea celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive;

-          să se menţioneze că funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea semnificativă a aerului;

-          nu sunt depăşite valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din activitate;

-          sunt avute în vedere valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi poluanţii rezultaţi din activitate.

http://www.ziare.com/articole/reducere+emisii+poluante+romania

Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru:

-          proiecte publice sau private;

-          modificarea sau extinderea activităţilor existente

-          proiectele de dezafectare care pot avea impact asupra mediului.

Utilizatorii de surse mobile de poluare au obligaţia să asigure încadrarea în limitele de emisie stabilite pt fiecare tip specific de sursă, precum şi să le obţină inspecţiilor tehnice, cf prevederilor legale în vigoare.

MONITORIZAREA CALITĂŢII AERULUI

În vederea monitorizării calităţii aerului s-a înfiinţat Sistemul naţional de evaluare şi gestiune integrată a calităţii aerului, sistem care include:

1. Sistemul Naţional de monitorizare a calităţii aerului
2. Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi atmosferici.

http://www.ecomagazin.ro/info/emisii-poluante/

Pentru prima dată Legea 243/2000 a prevăzut că emisiile de poluanţi în atmosferă cu impact asupra sănătăţii omului şi mediului se supun taxării în condiţiile prevăzute de lege.

 ATRIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI CE REVIN AUTORITĂŢII PUBLICE CENTRALE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI, ALTOR AUTORITĂŢI PUBLICE CENTRALE ŞI LOCALE, PRECUM ŞI PERSOANELOR FIZICE ŞI JURIDICE ÎN DOMENIUL ASIGURĂRII CALITĂŢII AERULUI.

PROTECŢIA SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC

Pentru reglementarea activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic şi pentru protejarea acestuia au fost adoptate mai multe rezoluţii ale Adunării Generale ONU şi s-au încheiat o serie de convenţii şi tratate care constituie obiectul dreptului cosmic.

Evaluarea calitatii aerului. Elaborarea si aplicarea programelor de gestionare a calitatii aerului

Evaluarea calităţii aerului înconjurător pe teritoriul României se efectuează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale şi ale UE.

http://www.businessmagazin.ro/actualitate/norul-vulcanic-nu-afecteaza-calitatea-aerului-din-romania-6052711

Valorile limită reprezintă nivelul fixat pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţiii omului sau mediului, care se atinge într-o perioadă dată şi nu trebuie depăşit după ce a fost atins.

      http://www.calitateaer.ro/

     Valorile de prag constituie nivelul pragurilor de alertă care odată ce au fost depăşite determină luarea de măsuri de către autorităţile competente, conform legislaţiei în vigoare.

În vederea evaluării calităţii aerului s-a creat Sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului, care asigură cadrul organizatoric, instituţional şi legal de cooperare a autorităţilor şi instituţiilor publice cu competenţe în domeniul protecţiei atmosferei şi al evaluării şi gestionării calităţii aerului în România.

                                       http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/calitate_aer.htm

Acest sistem include Sistemul Naţional de monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi în atmosferă.

Pe baza acestor evaluări, autoritatea publică centrală pt protecţia mediului întocmeşte prin ordin al ministrului lista ce cuprinde zone şi aglomerări în care nivelurile unui sau mai multora dintre factorii poluanţi sunt:

a). Mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă sau mai mari decât valoarea limită în cazul în care nu a fost fixată o marjă de toleranţă;

b). Între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă;

c). Mai mici decât valoarea limită.

Întreaga reglementare privind protecţia atmosferei are la bază multiple aplicaţii ale principiului participării publicului în probleme de mediu.

Depăşirea pragurilor de alertă se aduce la cunoştinţa publicului în mod operativ de către autoritatea competentă de mediu, indicându-se măsurile ce se impun.

Pragul de alertă reprezintă nivelul peste care există un risc pentru sănătatea oamenilor în urma expunerii de scurtă durată şi faţă de care trebuie să se ia măsuri urgente cf. legislaţiei în vigoare.

Protectia atmosferei in dreptul intern

 STRATEGIA ŞI POLITICA NAŢIONALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI ATMOSFEREI.

   Conform OUG 195/2005 privind protecţia mediului şi a OUG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei prin strategia şi politica naţională în domeniul protecţiei atmosferei se urmăreşte prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, pentru a se evita manifestarea unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a mediului şi a bunurilor materiale.

http://www.europeana.ro/dosare/mediu.htm

!!! Accentul se pune pe PREVENIREA ŞI REDUCEREA EFECTELOR POLUĂRII ŞI PE AMELIORAREA CALITĂŢII AERULUI.

În conformitate cu politicile europene şi internaţionale specidice, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului elaborează, promovează şi actualizează:

-          Strategia Naţională şi Planul Naţional de Acţiune în Domeniul Protecţiei Atmosferei,

-          Programul naţional de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţiile mari de ardere;

-          Sistemul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră;

-          Registrul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră, etc

Legea reglementează activităţile care afectează sau pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfăşurate de persoane fizice şi juridice şi strategia naţională în domeniu.

http://www.europeana.ro/stiri/Marii%20poluatori%20din%20UE8102004.htm

Respectarea regimului juridic de protecţie a atmosferei are la bază respectarea principiului de abordare integrată a protecţiei mediului.

În acest scop, legea stabileşte:

-          strategia naţională privind protecţia atmosferei;

-          evaluarea şi gestionarea integrată a calităţii aerului;

-          prevenirea şi combaterea poluării atmosferei prin emisii provenite din surse fixe, mobile şi difuze;

-          participarea publicului;

-          monitorizarea calităţii aerului;

-          atribuţiile şi răspunderile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului, celorlalte autorităţi ale administraţiei publice şi persoanelor fizice ori juridice.

http://www.info-legal.ro/index.php/articles/c61/

Strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei urmăreşte dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a calităţii aerului, cu următoarele obiective:

-          menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care acestea se încadrează, în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

-          îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care acestea nu se încadrează, în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

-          adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontalier;

-          îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.

Strategia promovează conceptul de „dezvoltare durabilă” care trebuie avută în vedere pentru a limita impactul poluării aerului asupra calităţii vieţii şi în cele din urmă asupra sănătăţii oamenilor.

Strategia Naţională pentru Protecţia Atmosferei este structurată în două perioade de timp:

1. 2004 – 2006 : perioada de preaderare a României la UE
2. 2007 – 2013 : perioadă în care România este deja membră UE

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Atmosferei, ca parte a Strategiei Naţionale pentru Protecţia Atmosferei cuprinde metodele prin care se vor îndeplini obiectivele propuse în Strategie.

Pentru perioada 2004 – 2010 au fost stabilite 7 obiective:

1. finalizarea transpunerii integrale a acquis-ului de mediu în toate domeniile rămase şi promovarea prevederilor legale pentru implementarea acestuia;
2. întărirea capacităţii instituţiilor guvernamentale de mediu în scopul de a implementa eficient şi de a pune în aplicare noua legislaţie şi standardele cu privire la mediu;
3. dezvoltarea şi implementarea unui sistem complet de monitorizare a mediului care să ajute la elaborarea unei politici eficiente de mediu şi care să corespundă cerinţelor de monitorizare şi raportare UE;
4. Realizarea integrării politicii de mediu în alte politici sectoriale şi îmbunărăţirea coordonării între ministere;
5. creşterea nivelului de informare a publicului şi implicarea acestuia în procesul de luare a deciziilor, precum şi implicarea tuturor părţilor interesate în faza de planificare a documentelor de implementare;
6. Implementarea planurilor trebuie revizuită luând în considerare resursele disponibile şi întărirea capacităţii instituţionale, şi, mai departe, să fie elaborate mecanismele de monitorizare eficientă a implementării;
7. protecţia mediului, conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Cauzele si efectele principale ale poluarii atmosferei

În Geneva, în anul 1979 a avut loc prima Conferinţă general europeană, ocazie cu care   s-a elaborat, printre altele Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea atmosferică transfrontalieră la mari distanţe.

http://www.high-health.info/aer/poluarea/smogul.htm

Această Convenţie defineşte poluarea atmosferică drept eliberarea în aer de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanţe, sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii sau ecosistemelor sau altor bunuri, precum şi o limitare a finefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept a mediului.

http://www.comune.ro/?/tema_consultanta/icon6/

Poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi este de asemenea definită ca fiind acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţiile surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie.

Se constată astfel că aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale sau vegetale.

http://www.descopera.ro/dnews/2772300-smogul-accentueaza-incalzirea-globala

Depăşirea valorilor naturale ale concentraţiei de impurităţi în aer este admisă până la atingerea unor praguri maximale, stabilite prin acte normative.

Însăşi natura poate polua aerul prin emanaţiile de gaze şi cenuşă ale vulcanilor, prin furtuni de nisip şi de praf, dar această poluare are un efect negativ mult mai mic în comparaţie cu poluarea provocată de activităţile umane.

Poluanţii din atmosferă se clasifică în:

1. POLUANŢI PRIMARI: sunt emişi direct din surse identificate sau identificabile
2. POLUANŢI SECUNDARI: sunt produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi sau prin reacţia cu anumiţi constituenţi ai aerului.

Principalii poluanţi ai atmosferei sunt:

-          poluanţi sulfurici;

-          poluanţi carbonici;

-          hidrocarburile;

-          compuşii azotului;

-          poluanţii minerali;

-          substanţele radioactive;

-          praful bacterian.

Oxidul de carbon este cel mai răspândit, provenind 60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina şi motorina, iar restul din industria siderurgică, petrochimică, etc.

Bioxidul de sulf se consideră că este cea mai dăunătoare substanţă din aer: 50% din arderea cărbunilor, 30% din arderea petrolului, 20% din alte procese.

Amplificarea poluării atmosferice a fost generată în a doua jumătate a secolului XX de creşterea producţiei industriale indiferent de domeniul de activitate, de circulaţia autovehiculelor cu motor, de producerea energiei electrice şi termice, de diferite activităţi din agricultură, de înmulţirea şi de răspândirea haotică a deşeurilor.

Toate aceste aspecte au drept urmare accelerarea schimbării climei astfel încât, de exemplu, într-un deceniu temperatura medie poate creşte cu încă 1 grad Celsius, iar între anii 2030 şi 2050 temperaturile medii ar putea deveni cu 1,5 – 4,5 grade Celsius mai mari decât cele din prezent.

Ca o consecinţă directă a creşterii temperaturii la nivel global, se va accelera topirea calotelor glaciare ale polilor şi, pe cale de consecinţă, va creşte nivelul mediu al apei în mări şi oceane. În jurul anului 2050 se va produce o ridicare a nivelului mediu al apelor marine cu 0,3m până la 1,2m, creştere ce va provoca inundarea unei mari zone de litoral, corodarea ţărmurilor, poluarea surselor de apă potabilă, periclitarea potenţialului economic al regiunilor de litoral.

!!! Schimbarea climei pune sub semnul întrebării însăşi noţiunea de progres uman.

O altă ameninţare a mediului o constituie distrugerea progresivă a stratului de ozon.

Trebuie cunoscut faptul că în partea sa superioară (20-55km) atmosfera este constituită dintr-un strat de gaze care înconjoară planeta, formând un ecran protector faţă de radiaţiile ultraviolete şi permiţând totodată, pătrunderea căldurii solare care împiedică îngheţarea mărilor şi oceanelor. Ozonul se formează în urma reacţiilor fotochimice din atmosferă ce constau în acţiunea luminii soarelui asupra moleculelor de oxigen. În stratosferă rolul ozonului este vital pentru protejarea Pământului împotriva radiaţiilor ultraviolete.

Distrugerea progresivă a stratului de ozon intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosfereilăsând astfel posibilitatea radiaţiilor solare de a trece în cantităţi exagerate şi, impicit trecând şi o parte din radiaţiile infraroşii. Consecinţa directă a acestui fenomen va fi creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer de piele şi cataractă oculară, dar şi afectarea producţiei de grâu, orez, porumb, soia şi a planctonului oceanelor.

!!! Pentru refacerea stratului de ozon deja pierdut, Planeta ar avea nevoie de aproximativ 100 de ani.

Un alt efect malefic al poluării atmosferei îl reprezintă ploile acide.

Particulele emise în atmosferă prin arderea combustibililor proveniţi din cărbune, petrol, gaze naturale, acţionează ca un nucleu de condensare a apei, iar caracteristicile acestor aerololi se regăsesc în proprietăţile ploii.

Compoziţia chimică a picăturilor de ploaie este rezultatul integral al încorporării particulelor de aerosoli şi al absorbţiei gazelor. Ca rezultat al interacţiunii dintre gaze şi picăturile de apă apare o acidifiere a apei de ploaie.

Efectele ploilor acide sunt:

1. DIRECTE: intervin atunci când depunerile acide vin în contact direct cu mediul receptor(plante, animale, construcţii);
2. INDIRECTE: se produc atunci când depunerile acide induc schimbări chimice în sol şi plante.

Alte efecte:

-          despăduririle;

-          pierderea de nutrienţi în stratul superior al solului;

-          impurificarea apelor subterane şi de suprafaţă;

-          la nivel acvatic este afectată viaţa multor specii de peşti;

-          asupra sănătăţii umane în mod  -  direct: aerosolii de acid sulfuric vin în contact cu tractul respirator şi pielea;

     - indirect: ingerarea de metale rezultate din dizolvarea în mediu acid a plumbului, cadmiului, aluminiului, cuprului, etc.

      -    producerea smogului.